Pesimismul subsemnatului din editorialele precedente a fost scurtcircuitat. Avem un nou preşedinte, o noutate absolut nouă, care a promis, în numele siglei „DA”, că, da, s-a terminat cu tranziţia.

SPERANŢA noastră este să se termine şi cu eufemismele tranziţiei sau neoeufemismele vulgare şi să intrăm în epoca posteufemistică: de la politică la cultură şi invers, într-o reciprocitate, dar şi în sintagma celor doi termeni. (Renunţ la confuzia negativ interactivă dintre cultură şi agricultură).

Dacă anterior am definit eufemismele tranziţiei ca fiind expresia “devenirii” noastre postrevoluţionare, ca pasaj între mijloace (fixe) şi scopuri (mobile) – suspendaţi între formă şi conţinut – şi dacă optimismul nostru suprarezervat ne-a determinat să vorbim – aproape filosofic şi metafizic – despre o tranziţie eternă, vom încheia acest periplu cu o altă concluzie provizorie (interogativă), şi anume că nu suntem ceea ce am fost şi vom fi ceea ce suntem: un perpetuum mobile al paradoxului înaintării, al ritmicei bătăi a pasului pe loc (?).

Fără să ne mai surprindă, cuvintele tranziţiei noastre se despart tot mai mult de acţiunile noastre, singurul liant al opoziţiei dintre cele două constituindu-l esenţa resemnării. Cuvintele eufemistice, mângâietoare şi amorfe, au fost substituite de neologisme străine şi simultan de arhaisme, generând scurtcircuite care desfid neodadaist coerenţa oricărei comunicări sub patronajul sibilinic inconştient şi paradoxal al aşa -zisei globalizări.

Nu sunt un naţionalist, dar una e să fii în sens etimologic inter-naţionalist şi alta e să accepţi mondializarea ca demers al depersonalizării şi neutralizării specificului geocultural, care nu implică doar factorul istoric al devenirii naţionale, ci şi, ca să luăm în aparenţă exemple hilare, pe cel genetic şi pe cel climatic, la propriu.

„Civilizaţia postmodernă” pseudosincretică sau mai exact bulversantă este o sintagmă „de sine mergătoare”, adică de sine schimbătoare, a cărei morfologie proteică se manifestă cameleonic sfidând dialectica tradiţionalelor extreme interogaţii referitoare la de unde venim şi încotro mergem, definitorii pentru cine suntem. Tranziţia defineşte eufemistic, ca efect, un blocaj conceptual care neoeufemistic, în cultură, poartă numele de postmodernism (scurtcircuitat la noi, de exemplu, de preaplinul agresiv dintre agricultură şi arhitectură). Postmodernismul este deci, simbolic, curentul tranziţiei, adică al crizei continue, suficient sieşi şi fără altă identitate decât cea cronologică, conţinută în numele-i predestinat.

Pe aceste teme am fi scris o carte. Dar, credeţi-ne, nu mai avem timp şi spaţiul nostru real (tipografic) a devenit tot mai virtual, motiv pentru care ne-am pretat la câteva speculaţii, chiar dacă acel speculum sau, pe româneşte, acea oglindă a fost şi ea spartă şi cioburile ei au fost împrăştiate (diseminate) şi „speculate” la negru pe întreg întinsul Patriei şi în consecinţă pierdute din inventar.

Unii susţin că totuşi rama a fost conservată şi că în ea se va bate în cuie tabloul postmodern al tranziţiei: ca mărturie posterităţii despre clipa prezentului nostru continuu, bazat pe speranţa reintegrării noastre în noi înşine, pe principiul consacrat de fata morgana.